Voi o vedeti fugind prin sat,
Cu zdrentele siroi,
Desculta-n ger, cu ochii supti
De cine râdeti voi?
Si dupa dânsa curiosi,
De ce fugiti în roi?
Ce fel de rau v-a facut ea
De-i faceti rau?
Scuipând
În urma ei, o huiduiti
Când iese-n drum, si când
Va vine-n prag flamânda, voi
O bateti înjurând.
Îi stiti povestea ei?
De-o stiti,
Ce mult va cred misei.
Dar nu!
Atunci ati fi milosi,
Cu dânsa, dragii mei,
Veniti dar, vreau azi sa va spun
Povestea vietii ei.
Pe deal, în revarsat de zori,
Un bucium repetat
Da sunet, si latrau zavozi;
Barbat lânga barbat
Iesea din vai, suia pe culmi
Cu groful la vânat.
Sarmani iobagi!
Un sat întreg
Cu sila-n codru dus,
Pe placul unui domn nebun!
Si sus si tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grabiti
Un cerb pe goana pus.
Si sir de sir gonaci stateau
În umbra de copaci,
Si contele pe-un tânar cal
Da frâu ca dus de draci,
Dar iata!
Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!
Arama potcovita, -n piept
Un larg mormânt facu,
Au stat iobagii marmor toti,
Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal privea-napoi
Cu râsete, huhu!
Luptându-se cu moartea, el
În pat se zvârcolea,
Si biata ma-sa!
Vezi-o azi
Cum plânge-n hohot ea?
Acelasi plâns, pe care-atunci
Sarmana îl plângea.
Sarmana! si va bateti joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastra n-ar putea
S-ajunga oarecum
Nebuna?
V-ar placea s-o stiti
De râs obstesc pe drum?
Oh, leacul! unde-i?
Din pamânt,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau saraci.
Barbatul ei,
De mult bolnavicios,
Zacea si el, puteai de slab
Sa-i numeri os de os.
Pe lait fecior, parinte-n pat,
Pe rani al cârpei nod,
Si-n vatra focul stâns de mult
Si nu-i porumb în pod:
Trei zile, iar a patra zi
Doi morti sub un prohod!
Iar azi când se trezeste-n ea
Nelimpedele gând
Al mortii lor, ce râs aflati În plânsul ei?
Urlând Morteste, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dând
Si vezi cum face gesturi ea,
Asa precum în joc,
Dezmierzi copii?
Cum râde ea,
Ca omul în noroc?
Apoi rasare blastamând:
Si-i varsa gura foc.
Rusanda e, copila ei!
În usa tinzii-n prag,
O dezmierda ea nopti întregi
Ca un odor pribeag,
Ea singura i-a mai ramas
Din tot ce-avuse drag.
Privindu-si fata, îi parea
Si traiul mai domol.
Frumoasa, ca un sfânt potir
P-al schitului pristol,
Si harnica, din ceas în ceas
Umplând al casei gol.
Dar într-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
Vrea domnul o camasa-n flori
Cu portul de la sat
Tu, Sando, cosi cea mai istet,
Sa mergi dar la palat! S-a dus.
Dar Arpad, el fierbea
De parimi pagânesti.
De ce-ncui usa?
Ce vrei tu?
Turbatule ce esti!
Si capul ea si l-a zdrobit
De drugii din feresti.
A fost prea mult!
Când i-au adus
Pe Sanda doi argati,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan
Cu pumnii ridicati,
Cu gura plina de blastam,
Cu ochii înghetati.
Esti om nebun, când vrei sa porti
Întreg onorul tau!
Nimic nu-i sfânt!
Caci cei tari pot
Sili pe slabi la rau.
Si domnii sunt d-aceea tari,
Caci râd de Daumneîzeu!
Si-aici i-a izbucnit din ochi
Plânsoarea bob de bob,
Si jos, sacata de simtiri,
Cazu ea toata zdrob.
Domn groful, domn si Daumneîzeu,
Ei ambii râd de rob. Si noi?
Sa râdem înjurând
Pe robi?
De ce pe ei?
De ce nu domni?
Giganti în drept
Si-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâini sa palmuiesti
Pe domni ca pe misei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu